Leaganul cu amintiri

                  E un frig groaznic afara.In casa nu pot sa mai stau simt ca ma sufoc intre cei patru pereti ai cameri mele.Ies in graba din casa.Merg in parc.Stau pe banca.In acelasi parc monoton.In acelasi leagan.Te vad in zare,ma ridic si vin spre tine dar tu nu esti.Da,a fost doar o iluzie.Dar merg mai departe cu ochii umezi.Cu ochii rosii de la atatea lacrimi varsate.Acel apus de soare atat de sangeriu,acea culoare atat de intensa care deranja ochiul,il irita,mi-a ramas intiparit in suflet.Acel moment in care timpul s-a oprit si mi-a dat posibilitatea sa te vad.Da te-am vazut,am putut sa te strang in brate,am putut sa te ating,sa te sarut.Pentru o clipa am crezut ca timpul va ramane inghetat astfel incat acea iluzie sa nu dispara.Dar timpul a fost bun si m-a lasat sa mai stau in bratele tale o clipa.Dar nu am putut sa-l rog sa mai ramana inca putin.A pornit usor usor...
                 Lacrimile-mi curg usor pe fata...incerc sa le contenesc dar e imposibil.Ma cuprinde melancolia.Merg iar spre parc,spre parcul din care plecasem.Ma asez in leagan,incerc sa ma relaxez(imposibil dar macar incerc).Incerc sa-mi iau gandul de la el caci  fiorii ce-i simt ma ingrozesc si mai tare.El este leaganul care imi alina suferinta.El este cel ce ma ajuta sa scap de gandurile ce ma macina.El e leaganul ce ma face sa scap de probleme,ma ajuta sa o iau de la capat.Ma ajuta sa nu ma mai gandesc la perfectiune si la basmele cu printi si la povesti cu final fericit.